Vămile Cerului. Continuitatea vieţilor

Din cele scrise în articolele Vămile văzduhului [1-8], se înţelege fără prea multă osârdie, faptul că există viaţă după moarte. Deşi ideea este împotriva teoriei evoluţioniste dar şi a filozofiei materialiste, sunt suficiente motive ca ideea vieţii ce nu are un sfârşit decât în forma actuală, pământeană, să fie demnă de luat în seamă. Căci de se porneşte de la simpla observaţie că în tot acest Univers nimic nu se pierde, totul se conservă, întrebările legate de ceea ce ar însemna moartea, dispariţia corpului biologic, văzută din punct de vedere energetic, încep să curgă.

Din punct de vedere biologic, totul stă conform celor ce se pot cuprinde în real: energia corpului biologic (ce se poate măsura prin greutate, forţă fizică) este într-o continuă creştere, în anii copilăriei, apoi se acumulează şi se consumă în timpul maturităţii şi mai apoi, la bătrâneţe, aceasta se epuizează, urmând ca ceea ce rămâne, după moarte, să se descompună (din pâmânt ai fost făcut, în pământ te întorci).

Dar dacă este să se discute aspectul energetic al omului, nu se poate să se facă oprire definitivă la corpul biologic. Chiar dacă s-ar ţine cont de ideea filozofiei materialiste că până şi procesele cognitive şi intelectuale sunt doar nişte reacţii chimice sau curenţi la nivel neurotic, care automat dispar când omul trece în nefiinţă, rămâne totuşi un aspect ce azi nu mai poate fi neglijat: enegia informaţiilor acumulate. Această energie nu are unde, nu are cum să se piardă. Iar de-ar fi să se transforme, în cazul unor oameni cu foarte multă informaţie, în ce ar trebui oare să sublimeze?

 Tocmai această imposibilitate de a demonstra “sublimarea” energiei de tip informaţie, acumulată de om, conduce, volens-nolens, la ideea transcenderii sufletului, trecerii din viaţa de dinainte de naştere, în viaţa pământeană spre viaţa de dincolo de moarte. Ideea vieţii de după moarte este mereu menţionată de Biserica Creştină, fiind chiar unul dintre motiv de existenţă a sa în relaţionarea cu omul. Ideea că înainte de a fi om pe pământ, sufletul există, este însă blamată, pusă sub anatemă, fără însă a arăta şi motivul pentru care nu poate exista. Faptul că omul are totuşi unele amintiri străine de existenţa actuală, la vârste foarte mici, sub formă de informaţii, imagini, ori deprinderi doar pe un ignorant îl poate lăsa pasiv. O aplecare mai atentă asupra copiilor care s-au manifestat în acest sens, ar face mai multă lumină chiar în înţelegerea mai multor idei existenţiale.

Lăsând la o parte, în primă instanţă, ideea vieţii de dinainte de naştere, scrierile religioase privind aceste vămi ale văzduhului, pe care din anumite motive prefer să le spun Vămile Cerului, aduc în discuţie analogia cu viaţa în dimensiunea actuală, a Pământului. Precum în Cer aşa si pre Pământ este spusa de la care pornind, se poate ridica o cortină pentru a privi un relevant spectacol al adevărului. De multe ori se face referire la cercetarea, judecarea, condamnarea şi ispăşirea pedepsei de către sufletul, în Iad, corespunzător cu faptele din viaţă. Din modul în care sunt relatate judecăţile, se poate constata şi evidenţiera circumstanţelor atenuante, a celor agravante, a cauţiunii şi garanţiei, dată de alte suflete. Pe Pământ este aidoma: pentru faptele sale omul este cercetat, judecat, condamnat şi pus în a-şi ispăşi pedeapsa în instituţii specializate; şi pe Pământ, în toate sistemele de drept circumstanţele nu sunt de neglijat, aşa cum şi cauţiunea şi garanţia altor persoane există. Dacă unii sunt tentaţi să spună că scrierile religioase sunt doar nişte transpuneri în alte forme sau dimensiuni ale vieţii de pe Pământ, cu destulă cunoaştere a sistemului de drept roman, cel mai vechi totuşi din cele ce sunt actuale, fac afirmaţia că pe Pământ s-a transpus ceea ce se ştia, adus de cei care aveau acces la acea cunoaştere, a ceea ce acolo este dintotdeauna.

La urma urmelor, de ce ar trebui să se facă această cercetare, această judecare, această ispăşire de pedeapsă? De ce până şi faptele ce sunt luate ca şi posibile acuzaţii sunt aceleaşi ce şi pe Pământ sunt considerate fapte grave, fapte rele, împotriva altora, individual sau colectiv? Ce ar fi un om care face lucruri nepotrivite cu elementele realităţii vieţii, dacă nu ar fi eliminat pentru o perioadă din viaţa comunităţii? Nu s-ar perpetua ideea că ceea ce a făcut el e bine să fie urmat şi de alţii, şi aşa societatea s-ar confrunta cu o dezordine ce nu ar mai putea fi stăvilită?

Pentru corpul biologic, este evident că agenţii patogeni sunt un rău, pentru că ei îmbolnăvesc. Corpul biologic suferă din interacţia cu aceste mici “vieţuitoare” ale răului. Corpul energetic, la rândul lui are de înfruntat interacţia cu “agenţii patogeni energetici”, reprezentaţi de faptele ce sunt împotriva firescului existenţial. Aceste fapte, în mare parte, pot fi evidenţiate ca fiind rele tocmai prin destinatarul lor: niciodată propria persoană. Cele ce rămân neacoperite de acest criteriu sunt identificabile prin elocvenţele faptelor ce produc efecte propriului corp, propriei persoane.

Asociera cuvântului vamă este legat de controlul ce şi astăzi se face la trecerea graniţelor dintre entităţi statale; poate fi, de asemenea, asociat cu desinfecţia la care sunt supuse persoanele sau mijloacele de transport la intrarea într-un teritoriu, după ce există suspiciunea că s-a trecut printr-un teritoriu contaminat cu agenţi patogeni, ce ar afecta populaţia din acel teritoriu. Prin vamă se mai poate înţelege, totodată şi ideea de filtru, pentru identificarea elementelor ce pot afecta populaţia acelui teritoriu.

Cum în scrierile nu se face o referire strictă la numărul şi ordinea acestor vămi, îmi asum a spune, din considerente destul de bine înţelese de cei ce au acces la cunoaştere, că sunt douăzeci şi unu de vămi. Ordinea lor însă nu poate fi stabilită ca general valabilă, fiind dependentă de condiţii strict personale căci, în esenţă, sufletul este o entitate cu individualitate particulară, aşa cum, ca orice om este o personalitate individuală.

Cele douăzeci şi unu de Vămi ale Cerului sunt:

Prima vamă - păcatele sufletului prin cuvânt: vorbe deşarte, glume sau vorbire fără rost, vorbe murdare, fără socoteala şi neruşinate, toate cuvintele nebuneşti şi necurate, toate cântecele referitoare la fapte lumeşti prin care se smintesc multe suflete, glume păcătoase, prosteşti şi vorbe deşarte ce fac pe unii să râdă nebuneşte.

A doua vamă a doua - vama minciunii. În păcatul minciunii se cuprinde: cuvântul mincinos, călcarea jurămintelor, luarea în deşert a numelui lui Dumnezeu, mărturiile mincinoase, spovedaniile neadevărate sau mincinoase.

A treia vamă - vama clevetirii, ponegririi, vorbirii de rău, a judecării şi osândirii aproapelui, defăimarea, hula, batjocura, râsului pe seama păcatele altuia.

A patra vamă - vama lăcomiei sau îmbuibării pântecelui: a mânca pe ascuns şi fără măsură, fără trebuinţă, sau dis-de-dimineaţă, beţiile.

A cincea vamă - vama lenevirii, trândăvirii şi neglijenţei, a nerespectării învoielii pentru munca plătită.

 A şasea vamă - vama furtişagului: furturile, răpirile şi înşelătoriile, pe ascuns sau pe faţă.

A şaptea vamă - vama avariţiei, lăcomiei, iubirii de arginţi, a agonisirii de averi, a zgârgeniei.

A opta vamă - vama cametei, a dobânzii necurate şi lacome, a păstrării în casă de lucruri străine.

A noua vamă -  vama nedreptăţii: judecată nedreaptă, părtinirea celor vinovaţi şi osândirea celor nevinovaţi, toate cele făcute nedrept.

A zecea vamă - vama înşelătoriei, a neguţătoriei cu cântare şi măsuri măsluite, oprirea plăţii lucrătorilor.

A unsprezecea vamă - vama zavistiei şi a duşmăniei, vrăjmaşiiei, urâciunii, neiubirea aproapelui cu feluritele rautăţi ce izvorăsc din aceste păcate ucigătoare de suflet.

A douăsprezecea vamă - vama mândriei cu toate derivatele ei: slava deşartă, lauda, iubirea de sine, obrăznicia, înălţarea cu mintea, mai multa încredere în sine decât în Dumnezeu, dispreţuirea pe semenilor, mândrirea cu ştiinţa, dregătoria, viţa, hainele sau neamul bogat.

A treisprezecea vamă - vama mâniei, a iuţimii şi a lipsei de milă, amărârii, bătăii, pornirea asupra cuiva cu mânie de vrajbă şi ocără.

A paisprezecea vamă - vama ţinerii de minte şi amintirii răului, a răzbunării (plata cu rău pentru răul făcut), a învrăjbirii cu alţii.

A cincisprezecea vamă - vama uciderii: ucideri de oameni, sinuciderile, gândurile şi sfătuirile demonice pentru săvârşirea acestui groaznic păcat, avorturi şi sfătuirea spre avort.

A şaisprezecea vamă - vama descântecelor, vrăjitoriilor, ghicirilor, fermecătoriilor, a otrăvitorilor şi chemătorilor de diavoli.

 A şaptesprezecea vamă - vama desfrânării, curviei, nălucirea păcatului curviei cu mintea sau zăbovirea gândului în acel păcat, învoirea cu atingerile pătimaşe şi spurcate, căderile în desfrânare, porniri şi priviri cu gând spurcat, curvia între rude.

A optsprezecea vamă - vama preacurviei, a cercetării feţelor bisericeşti afierosite lui Dumnezeu, care după ce şi-au făgăduit fecioria ori curăţia lor lui Hristos.

A nouăsprezecea vamă - vama nelegiuitelor împreunări barbăteşti şi femeieşti în afara firii, a sodomiilor.

A douăzecea vamă - vama ereziilor, a mincinoaselor cugetări, a lepădării de dreapta credinţă a hulirilor şi blasfemiilor. gândurile necuvenite şi socotinţa strâmbă faţă de dreapta credinţă, depărtările de dreptcredincioasa mărturisire a adevăratei credinţe, neîndeplinirea făgăduinţelor şi îndatoririlor, îndoirea în credinţă, hulele asupra sfinţeniei şi altele asemenea acestora.

A douazeci şi una vamă -  vama nemilostivirii, cruzimii şi învârtoşării inimii, a fricii, a singurătăţii voite.

***

Se poate ca omul, cât încă este în viaţa pământeană, să plătească într-atât încât să se poată spune că va trece una sau chiar toate vamele? Cei ce ajung la rangul de sfinţi, au trecut de vame înainte de a trece în viaţa de apoi? Există clemenţa divină?

Acum câţiva ani nu m-aş fi hazardat într-o asemenea discuţie. Acum însă ştiu că trebuie să spun ceea ce-mi este cunoscut, să afirm chiar riscând a primi spuse şi ziceri din cele mai diferite, de a intra în conflict cu percepte religioase ce se vor perpetue şi intangibilă. Totuşi, nu pot să nu fac referire la Maria Magdalena şi iertarea tuturor păcatelor ce le avea...

Afirm fără rezerve: Da! Acest răspuns este legat de actualitatea în care trăim, de toate cele ce se întâmplă, de toate cele ce vor urma, în scurt timp.

 Toate cele de sus arată cât de multe şi diversificate pot fi faptele oamenilor ce duc la decădere, ce duc la pierderea verticalităţii şi posturii sale reale. De cele mai multe ori omul conştientizează faptele pe care le ştie ca fiind, oricum ar fi privite, negative în esenţă şi în conţinut şi, ca atare, nu le face niciodată. Acelea sunt faptele care nu pot fi iertate, oricâte alte fapte bune vor fi făcute: uciderea, sinuciderea, îndemnul către aceste două fapte a altora, siluirea directă sau indirectă a cuiva spre fapte lumeşti de desfrânare, pentru sine sau pentru alţii, cu forţa, cu vorba sau prin efectul unui statut social (şantajarea subalternului, a soţiei sau rudelor), incestul, vrăjitoriile, fermecătoriile, otrăviriile şi chemarea de diavoli. Faptele acestea se plătesc şi aici, în timpul vieţii, şi după moarte, dar plătesc şi neamurile până spre a şaptea generaţie.

Faptele celelalte se judecă, pentru cei aleşi a face ceva ce trebuie să fie făcut – şi omul nu e deloc necunoscător al menirii sale, chiar dacă, împilat de cele trăite nu ştie, nu vede, nu vrea să ştie sau să vadă, ori vrea să se convingă pe sine că nu e el merituos pentru asta – în timpul vieţii, în somn, când sufletul pleacă singur spre judecată, în momente de cumpănă când sufletul cere judecată pentru a fi uşurat. Judecat fiind o dată, dacă omul cu gândul mai face ceva împotriva a ceea ce a fost judecat, îi este dat să i se arate că iar alunecă spre păcat. Tot prin judecată i se dă omului ajutor, prin cei ce înţeleg semnul judecăţii, să lase să se vadă că răul pentru care a primit pedeapsa încă stăruieşte asupra lui, asupra gândului sau faptelor sale. Că apar boli, că apar accidente din senin, că apare urâţirea prin slăbire ori îngrăşare, că de lângă ei se depărtează oamenii cei dragi (pleacă, le întorc spatele, sau mor), ori că oamenii cei mai apropiaţi le îngrădesc viaţa, traiul, trăirile, faptele sau vorbele, sunt acele semne ce se arată că trebuie să se cureţe, să se lase de cele din urmă urme de păcate, că ei înşişi se împotrivesc lor şi destinului lor, judecăţii prin care au fost iertaţi. Văd alţii ceea ce sunt ei, văd alţii ce le este lor dat să fie, doar ei, trăind cu gândul îmbrăcaminţile ce nu încă nu le-au aruncat de pe ei, se tem de clipele în care se vor şti, vor trăi, viaţa ca un Rai.

De cele mai rele omul se leapădă uşor, după ce a trecut în somn vămile: clevetirii, ponegririi, vorbirii de rău, a judecării şi osândirii aproapelui, defăimării, hulei, batjocurei, râsului pe seama păcatele altuia, lăcomiei sau îmbuibării pântecelui, lenevirii, trândăviei, neglijenţei, avariţiei, lăcomiei, iubirii de arginţi, agonisirii de averi, zgârgeniei, cametei, înşelătoriei, mâniei, desfrânării, curviei, ereziei, nemilostiveniei, însă greu îşi lasă depărtate păcatele ce-i stau în gânduri din trecut, de frică să nu fie văzut, împins de la spate fiind de acei ce-şi arată chip schimbător, sau, cum se zice în scrierile religioase, de îngerii decăzuţi: păcatele sufletului prin cuvânt, slava deşartă, lauda, iubirea de sine, obrăznicia, înălţarea cu mintea, mai multa încredere în sine decât în Dumnezeu, dispreţuirea pe semenilor, mândrirea cu ştiinţa, dregătoria, viţa, hainele sau neamul bogat, minciuna, ghicitul, frica, îndoirea în credinţă şi însingurarea.

Fiind împins tocmai de cei care asemenea fapte au făcut şi pentru care chiar ei, în loc de recunoaşterii vinovăţiei şi întoarcerii la smerenie, au plecat în lumea întunericului, omul îşi lasă ochii închişi înspre ceruri şi priveşte mai degrabă spre viaţa pământeană. Acolo i se lasă la îndemână toate uneltele spre a râmâne captiv judecăţii de apoi, de a nu se lăsa de voie pe sine, spre a răspunde chemării lui Dumnezeu. Din suflet îi răzbate adevărul a ceea ce este dar prin cuvânt se dedă a se lăuda, arătându-se iubitor de sine; pe ceilalţi îi ştie, îi recunoaşte, dar îi împarte după dregătorii şi haine, preferând a se arăta lumii mai degrabă cu ei şi pe lângă ei, decât împrejurul celor ce ochilor lumii i-ar face de ruşine, ţinând cont de părerea lumii care judecă după avuţia bogăţiilor lumeşti. Îi este mai greu să înţeleagă sensibilitatea, tristeţea şi privirea atentă a celor ce lumii se arată prin cuvânt şi faptă, ferindu-se ca lumea să vadă că nu-i este străină şi indiferentă simplitatea acestora, ascunzându-şi până şi trăirile, ascunzând ideile pe care le-a cules din discuţiile cu aceştia. Se îndoieşte de puterea lui Dumnezeu şi de faptele Lui pentru facerea de bine către el, se face pe sine răspunzător de vinovăţiile altora, crezând că greşelile ce îi sunt aruncate de cei neînvredniciţi în a iubi apropele şi pe sine, nu se acceptă ca lucrător al Luminii, trimis al lui Dumnezeu, pentru a dezlega şi cheie pentru a deschide porţile drumurilor închise ale celor ce tocmai El i-a adus în cale, ca ajutor spre mântuire şi iertare de păcate.

 Celor mai uşoare păcate, pe lângă faptul că le dă esenţă de adevăr al vieţii, omul ales spre mântuirea în timpul vieţii, se lasă duşi de înţelesuri obscure, ireale, deduse din nevăzute sau neobservate gesturi, în a privi pe cei asemenea lor, pe cei trimişi înspre ei pentru împlinirea misiunii, reamintite în timpul judecăţii sau judecăţilor, ca pe potrivnici, ca pe cei care li se împotrivesc, cei care vor să îi subjuge.

Ultimul păcat la care se renunţă, de către toţi cei aleşi întru sfinţenie în viaţa dată trăirii omeneşte, este singurătatea. Nesingurătatea este ultima împotrivire poruncii şi chemării ce o au, este ultima neînţelegere a cuvântului divin, lăsat omului chiar de când a fost adus să trăiască pe Pământ. În toată construcţia Universului, există perechea, totul este făcut în aşa fel încât echilibrul să se menţină, echilibrul să se refacă, orice s-ar întâmpla. Perechea, împerecherea este esenţa rezistenţei la oricare dintre lovituri, la orice atac, din orice parte ar veni. Omul, prins între cele două extreme, Lumină şi Întuneric, este apăsat mereu de cei cărora le este convenabilă acea existenţă fără de sprijin. Singurătatea omului îl face vulnerabil în faţa oricărui pericol, îl lasă pradă faptelor ce i se par convenabile pentru că nu poate fi văzut şi nu-i poate nimeni spune de e rău sau bine. Aşa ajunge uşor sclav al mândriei – în cuvinte noi al ego-ului – este catalizatorul pe care se pot prinde toate cele grele şi toate cele uşoare. El, omul, nu crede că este o greşeală, că este un păcat, pentru că i s-au dat, în trecut a i se arăta faţa grea, faţa neomeniei, iar urmele lăsate de suferinţă este o însăilătură greu de desfăcut. Însă ales fiind, prin schimbări de idei, prin fapte ale altora, prin cele ce se vor întâmpla, omul alege să se rupă de acest ultim şi nemotivat păcat.

Tot ei, aleşii, suportă şi toate cele făcute de cei îndatoraţi întunericului, mai mult decât oricare alţii. Aceste făcute se aseamănă până în detalii cu supunerea pe care o vor cei decăzuţi din Lumină, pentru a-i opri din drumul lor. E alegerea lor de a se gudura pe lângă stăpânii aleşi, cei care le cer mereu şi mereu alte suflete îngenuncheate, şi mai ales îngenuncherea sufletelor ce-şi au menirea dată şi preabine cunoscută.

Se cunosc acum cei aleşi. Sunt cei care îndură. Sunt Marii Preoţi ai Luminii şi cei aleşi a fi Cei la care vor veni primii Copii ai Luminii. Sunt femei, sunt bărbaţi, ce poartă în ei însemnul prevestitor. Ei sunt veniţi din Lumină, pentru a face Lumină şi a da lumii Lumina!

Se fac acum cunoscuţi şi acei ce ultima şansă de a se desface de malurile ce vor fi înghiţite de potopul ce şi-a pornit venirea, ce şi-a poornit urcarea apelor nestăvilite. Ei sunt cei care vor fi arătaţi spre învăţătură celor ce vor mai avea şansa de a privi Cerurile...

***

De ce ar avea nevoie sufletul omului de curăţirea judecăţii? Dacă lumea, dimensiunea, în care merge este una a veşniciei, câte suflete s-au adunat în acea lume? Cei ce vin aici plin de resurse, cei ce vin şi revoluţionează viaţa, nu sunt tocmai cei care au mers acolo? Biserica Creştină nu răspunde. Eu îmi asum a da un răspuns: Da, ei sunt!

(c) Daniel-Dumitru Darie